Cum a fost la The Internship / Stagiarii

Am mers zilele acestea la “The Internship”, o comedie lejera, dar cu un mesaj frumos, ce ii are in rolurile principale pe Owen Wilson si Vince Vaughn, ultimul fiind si scenarist si producator al filmului.

Sursa foto: www.craveonline.com.

Subiectul este unul pe cat de simplu, pe atat de… simpatic – “frumos” ar fi fost prea mult, nu avem de-a face cu un film al superlativelor si insusi faptul ca nu se porneste la drum cu asemenea veleitati este un merit al filmului, intr-o lume care mereu tinde catre “cel mai tare din parcare” (mesajul insa merita din plin acest atribut, poate chiar mai mult).

Practic, avem de-a face cu doi vanzatori de ceasuri scumpe, la vreo 40 de ani, Nick Campbell (Owen Wilson) si Billy McMahon (Vince Vaughn), amandoi foarte buni la ceea ce fac, deoarece au mereu la ei cuvintele potrivite… ii loveste insa criza, ca pe multi salesmeni buni ai zilelor noastre si raman pe drumuri… Nick, din disperare, accepta un job cu mult sub nivelul sau, unde cumnatul devenit sef ii face zilele amare (interpretat de Will Ferrell, care nu se dezice de personajele excentrice pe care le joaca, nici de aceasta data).

Mai indraznetului Billy, insa, ii vine o idee de zile mari – cautand pe Google un job pentru oameni cu putine abilitati (!), ajunge chiar pe site-ul de joburi al Google, unul dintre cei mai vanati angajatori ai lumii, unde gaseste un anunt pentru internshipuri. Ca sa poata sa aplice, trebuia insa sa fie student, asa ca se inscrie si pe el si pe Nick la o universitate online. Trec interviul pe Skype cu putin noroc si se trezesc curand printre o gramada de tinere genii, ce par mult mult mai potrivite decat ei pentru a se afla acolo… Dar timpul va dovedi ca varsta, experienta de viata, prietenia stransa ce ii leaga si talentul oratoric al celor doi nu sunt chiar de aruncat.

Nu este vorba de o comedie spumoasa… Nici pe departe. Nu te face sa razi in hohote, insa iti mentine un zambet constant pe chip, ceea ce e un merit in contextul altor comedii care fac tot posibilul sa iti obtina rasul cu glume uneori fortate, de o vulgaritate gratuita.

Un film care mi-a placut si pe care il recomand pentru ca ziua de astazi pare a fi creata special pentru tineri, in special din punct de vedere al oportunitatilor profesionale (ceea ce nu inseamna ca oportunitatile pica din cer pentru noi, insa oricum sunt mai multe decat pentru cei care au atins o anumita varsta).

Iata insa ca experienta de viata poate cantari mai mult decat farmecul irezistibil al tineretii iar talentul comunicarii merita mai multa apreciere. Si inca ceva: stilul clasic de vanzare pe care il practicau cei doi, de cunoastere a clientilor, de intelegere a nevoilor acestora si de cladire a unei relatii pe termen lung, care chiar sa se reflecte in beneficii pentru ambele parti, desi atat de rar intalnita astazi, este, fara dubiu cea mai eficienta. Clientii vor deveni fideli si iti vor face cea mai buna reclama de care ai nevoie…

Am vazut filmul, dupa ce citisem un pic despre Vince Vaughn si despre tatal sau, Vernon, care a lucrat ca salesman. Poate este un omagiu adus lui. Frumos omagiu, oricum!

Vizionare placuta!

O intamplare

In noaptea de Revelion, in metrou, pe la ora 3 si jumatate, a intrat o fata aflata nu intr-o stare foarte buna. S-a asezat pe scaun, cu capul sprijit de o bara si a cazut intr-o stare de semi-visare. Parea un pic euforica… poate de la bautura, poate de la droguri. Hainele ii erau murdare, dar era destul de bine imbracata si aranjata.

. 

Langa ea, un grup de liceeni, la vreo 16-17 ani, foarte galagiosi, ametiti si ei de ceva licori bahice… M-a amuzat/speriat faptul ca unul dintre ei avea in buzunarul de la haina o sticla de whisky, din care mai sorbea putin, spre marea apreciere a grupului sau. Unul dintre ei avea o sticla la 2 l de bere si se vedea ca voia cumva sa iasa in evidenta printre prietenii sai.

S-a dat catre fata care abia isi mai putea tine capul drept si care zambea vag, poate in somn… I-a pus berea la picioare si se uita amuzat catre ea, asteptand o reactie. Toti ceilalti radeau. Probabil ca nu intentionau sa ii faca nimic rau. Doar se amuzau un pic. Dar nu era o priveliste frumoasa…

O doamna aflata langa mine, pe la vreo 30 de ani, ce statea alaturi de prietenul ei, amandoi frumos imbracati si ea purtand un parfum puternic, dar placut, ce umpluse intrega incapere, s-a ridicat si s-a dus sageata catre adolescentul cu sticla de bere. L-a certat iar el s-a dat rusinat la o parte. Pe fata a atins-o usor de umar si a intrebat-o daca e totul in regula. Fata, la vreo 20 de ani, roscata, cu ochi negri migdalati si cu o gura senzuala, a zambit. A zis ca da si i-a multumit. Cred ca a fost dincolo de ea aceasta forta, a vorbirii, pentru ca nici ea nu cred ca se considera in stare sa ofere un raspuns articulat. Doamna la 30 de ani nu s-a lasat insa… I-a mai mustruluit un pic pe tinerii din metrou, s-a asigurat ca fata putea ajunge acasa, s-a ridicat si a plecat. Si ei au coborat la aceeasi statie cu respectiva doamna si cu mine. Fata a ramas in metrou semi-adormita, cu paznicul cu aspect bonom spionand-o cu coada ochiului. Se bagase si el in discutie cand doamna s-a apucat sa faca ordine in metrou. Dar abia atunci. Pana atunci nu a zis nimic. Ca si mine. Noi doar am stat si am privit. Ca niste spectatori din piatra.

Si ca un detaliu poate irelevant… Am remarcat ca doamna eroina avea pe ecranul telefonului, pe care il apasa nervoasa intre dojeniri, coperta albumului The Dark Side of the Moon de Pink Floyd. Poate suntem mai multi decat credem, am gandit. Si nu ma refer doar la gusturi muzicale. Mai sunt multi oameni frumosi pe lumea asta pe care ii putem descoperi si de la care putem invata, doar daca deschidem ochii un pic.

In 2013, vreau sa fiu mai curajoasa.

Sursa foto: aici

Despre oameni

Aceasta nu va fi o postare optimista, ci mai degraba o expresie a unei dezamagiri.

Constat pe zi ce trece ca intre oameni si stele e o distanta ca de la cer la pamant. Intalnesc si oameni frumosi, dar prea putini, mult prea putini. Mult prea multi dintre cei cu care interactionez par a fi afectati de un virus, care ii roade pe dinauntru, lasandu-i goi, stapaniti doar de reguli ale junglei si instincte animalice. Ne instrainam pe zi ce trece, aproape niciodata nu suntem in stare sa lucram, sa actionam in echipe, sa luptam cot la cot, unul cu si pentru celalalt.

Ma lovesc din ce in ce mai mult de statui, de corpuri reci si nu de oameni. M-am saturat. Caut o licarire de bunatate, de speranta, insa cel mai des ma lovesc de miraje. Nu mai gasesc umanitate, decat fuga dupa bani si mariri. Ce s-a intamplat? Asa a fost mereu, oare? Oare unii oameni se nasc pur si simplu fara suflet, sau si-l pierd pe parcurs? Si, doi la mana, oare este contagios?

Pentru ca de multe ori am aceasta senzatie, ca pentru a trai si eu in aceasta jungla, mi se va cere sufletul la schimb. Ei bine, recunosc, departe de mine de a intruchipa vreo perfectiune sau bunatate suprema, sunt reactii sau gesturi pe care le regret… Insa stropul de umanitate pe care il mai am il simt adesea amenintat… Oare se ia acel vierme mancator de suflete?

Nimeni nu mai crede in nimic astazi… Nimeni nu mai face gesturi fara garantia de a primi acel ceva inapoi, plus profit. Incotro ne indreptam, oare? Stau si caut in istorie si ma gandesc ca mereu a fost rau, ca “toate-s vechi si noua-s toate”… ca mereu cel mai mare dusman al omenirii a fost chiar ea insasi si ca mult mai departe am fi ajuns, daca am fi stiut sa lucram impreuna, sa inotam purtati de acelasi curent…

Visez la oameni linistiti, impacati, fericiti, care nu se hranesc din nenorocul altora. Oameni care zambesc, care nu par a purta universul in spinare si oameni care isi obtin portia de adrenalina zilnica ajungand departe fara a-i inlatura sau santaja pe altii. Oameni care sunt buni si corecti pentru ca pot si pentru ca nu ii costa nimic. Oamenii pe care si i-ar fi dorit parintii si bunicii nostri cand ne-au crescut si ne-au invatat ce e bun si ce e rau pe lumea asta, privilegiu de care noile generatii s-ar putea sa nu mai aiba parte, instrainate fiind de lumii virtuale si de parinti plecati. E datoria noastra, a celor putini sa schimbam ceva si totul porneste de la gesturi mici… Repede, pana nu ne pierdem si farama de suflet pe care inca o mai avem.

[ In imagine: Daydreamer, de Diana Cox, de aici ]

Hic sunt leones

O expresie latina pe care, atunci cand am descoperit-o, mi s-a parut tare amuzanta. Se traduce prin “aici sunt lei” si in general era trecuta pe harti in zonele necunoscute inca exploratorilor. Li se adauga aceasta eticheta pentru a semnala un loc care putea fi periculos, deci trebuia evitat sau tratat cu precautie.

Astazi, eu folosesc aceasta expresie pentru a ma referi la tabu-uri si, in special, la cel ce se refera la aspectul unui om. Ne-am obisnuit, practic, sa impartim lumea in “frumosi” si “urati” iar aceste trasaturi par sa se reflete atat in caracter, cat si in cele mai neasteptate locuri, cum ar fi, de pilda, religia. “Ce e frumos si lui Dumnezeu ii place” spune o expresie veche. Frumosii sunt, asadar, cei privilegiati iar uratenia poate fi o forma a unei pedepse divine.

Dar ce este pana la urma uratenia? Un vechi proverb, se pare grecesc, spune ca “frumusetea se gaseste in ochii privitorului.” Asadar, ceea ce unuia nu ii place ar putea un efect contrar asupra altuia. Se stie prea bine ca in alte vremuri se purtau doamnele mai plinute, in timp ce un mic detaliu precum o alunita este vazut ca un semn al frumusetii de catre europeni si de unul al urateniei de catre asiatici.

Cultura populara pare sa isi doreasca, insa, sa ne transforme in monstri, alimentand vechi conceptii, in scopuri mercantile. Dintii nu ne sunt niciodata suficient de albi iar parul nu ne straluceste niciodata suficient. Abdomenul nu este suficient de plat iar nasul insuficient de drept. Atunci, care e solutia? Operatii peste operatii si frustrari, cheltuieli nesfarsite pe cosmetice si cate si mai cate, de cele mai multe ori, nefiresti.

Da, majoritatea suntem imperfecti. Adesea, insa ma gasesc fascinata de un nas cu o “cocoasa” la un vecin de metrou,  de un strop de naturalete printre atatea artificii. Mi se pare o adevarata provocare sa sfidezi o prejudecata si sa iti transformi un asa-zis defect intr-un atu. Incep sa iubesc defectele pentru ca ne dau personalitate. Ne fac diferiti si unici si sunt o parte din noi. Bineinteles, daca “imblanzirea” lor ajuta in cresterea respectului de sine, de ce nu?

Cert este ca am intalnit oameni cu nasul carn/stramb/cocosat, prea slabi sau prea grasi, cu buze prea subtiri sau prea pronuntate, care mi s-au parut foarte frumosi. Mai frumosi si mai reali decat niste poze photoshopate. Oameni care, dupa 5 minute de discutii, imi pareau mai frumosi decat toate vedetele fara prea multe de zis care umplu paginile revistelor…

E o lupta cu sinele sa iti asumi sprancene ridicate si o mare satisfactie sa le ignori, sa le depasesti, fiind cine esti, fara teama. Frumusetea sta in atitudine, in mers, in cuvinte, in cultura, in maniere si in fapte bune. Si niciodata exteriorul nu ar trebui sa se reflecte asupra interiorului, ci invers.

[ Imagine luata de aici. ]

Nu ai nimic de pierdut.

Din ciclul “Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie”, iata cateva lucruri pe care le-am (re)descoperit in ultima vreme si pe care le-am inclus in crezul meu zilnic:

Fii sociabil si deschis cu toti cei care iti ies in cale. Nu arde podurile in urma ta. Motivul principal poate parea egoist: nu stii cand te vei mai intalni cu acel om si poate vei avea nevoie de o vorba buna din partea lui. Bonus: vei fi mai impacat cu tine insuti concentrandu-te pe o abordare pozitiva a celor din jur.

Ofera-te sa ajuti cand ai posibilitatea. Nu trebuie sa astepti intotdeauna sa ti se ceara sau sa te eschivezi cand simti ca cineva urmeaza sa apeleze la o mana de ajutor din partea ta. Spre exemplu, ezit adesea sa dau bani cersetorilor, vazand la randul meu filmul “Filantropica” si scenariul respectiv parandu-mi plauzibil. Prefer sa dau de mancare. Am avut surprize si in acest caz, insa, primind replici de genul “preferam bani” sau vazand un cersetor incarcand sacose pline cu mancare intr-un taxi. Cu toate astea, cand am vazut un om nevoias care mi-a cerut o sticla de apa sau ceva de mancare de care a profitat chiar in vazul meu, nu am ezitat. Si m-am simtit mai bine ulterior.

Si nu ma refer numai la cei care in mod evident cer ajutorul. Chiar si la cei care nu fac asta. Sa tii usa deschisa cuiva care nu mai are maini libere sau sa oferi o informatie utila cuiva, de care si tu ai fi avut nevoie intr-un anumit moment, acestea sunt gesturi care te vor ajuta sa te iubesti mai mult. Sa fii mai impacat cu tine si cu viata ta, cu rolul tau pe Pamant.

Zambeste cand totul pare sa mearga rau, insa nu iti stapani lacrimile cand simti nevoia sa “explodezi”. Fii om. Si asuma-ti asta. Accepta-ti greselile si ti le vor accepta si altii. Si chiar daca nu ti le vor accepta, tu vei prea sigur pe tine ca sa iti mai pese. Ah, insa ai grija sa nu le repeti. Foloseste-le ca experiente de invatare si stocheaza-le undeva in memorie, pentru a nu cadea de doua ori in aceeasi capcana.

Asteapta-te la ce e mai bun si spune-ti asta in mod repetat, insa ia in calcul si ce ar putea merge prost. Doar nu te focusa pe asta. Si totul va fi intr-adevar mai bine.

Fii in mod constant mai bun. Accepta faptul ca ai de invatat in fiecare clipa, de la oricine si in orice context. Chiar si de la cei pe care ii vezi poate ca inferiori tie. Vei descoperi ca totul se intampla cu un motiv in Univers si ar fi bine sa nu porti ochelari de cal cand iti apar aceste semne care, culmea ironiei, par a lua cele mai neasteptate forme.

Fii bun cand nimeni nu se asteapta la asta. Satisfactia va fi mult mai mare cand vei putea sa raspunzi cu un zambet la un tipat. Poarta-te cu ceilalti asa cum ar vrea ei sa te porti cu ei, dupa cum ar spune tehnicile de vanzari, insa in aceste cazuri, cum nu s-ar astepta sa te porti cu ei. Evita conflictele cand poti si aplaneaza-le cu zambetul pe buze atunci cand se intampla.

Sa spui “nu” este un adevarat deliciu, insa nu abuza de acest drept. Rosteste acest cuvant cu magic atunci cand il stapanesti pe deplin si cand se aplica de adevarat unei situatii si vei fi respectat pentru asta. Nu-l lua insa in brate doar de dragul artei. “Da” iti poate oferi mult mai multe satisfactii, pentru ca reprezinta acceptarea unei provocari.

Lupta pana in panzele albe pentru ceea ce crezi. Pastreaza-ti insa spatele drept si cand descoperi ca te inseli si ai curajul de a recunoaste asta in fata celorlalti. Este un mare lucru sa ai taria de a-ti recunoaste greselile, pentru ca prea multi oameni au impresia in zilele noastre ca rationamentul lor este infailibil.

Sa nu-ti fie teama sa iubesti. Sa ai prieteni multi si sa iti pui sufletul pe tava, in ciuda a ceea ce ti se spune. Ai grija insa sa merite. Fii precaut, insa nu un pustnic. Vei avea surpriza ca atunci cand te arati asa cum esti, fara cochilie, in toata vulnerabilitatea ta in fata altora, sa primesti lucruri frumoase in schimb, care sa merite.

Cam atat, momentan.

PS: m-am intors. 🙂 Ah, da, si pe plan muzical nu ma dezic. Delectati-va urechile cu optimismul contagios al lui Louis Prima:

Obscur. Voit.

M-am intalnit adesea cu ea si i-am zambit cu siretenie, privind-o dincolo de orbitele sale goale, pana in adancul creierului…

La fiecare pas pe care il fac gresit, la fiecare masina care era sa dea peste mine, la fiecare margine de care m-am apropiat prea tare, la fiecare inghititura care nu a nimerit tocmai pe partea care trebuie… Ea era acolo. In stanga mea, privindu-ma cu coada ochiului, asteptand sa gresesc, ca sa ma bifeze de pe o lista.

In dreapta, insa, o faptura cu chip alb si aripi imense, ma tinea strans de mana, ca pe un copil mult iubit, lasat sa faca orice ii trece prin minte si alintat pentru orice initiativa. Ma strangea strans de mana si ii zambeam cu bucurie, copil cu bucle ciufulite prinse in doua codite, fiecare cu cate un elastic cu nasture bombat in capat, roz, cu o inimioara alba in centru. Avea grija sa ma ghideze incet, doar din privire, avertizandu-ma cu soapte molatice cu privire la orice pericol care mi se pune in cale. Si pe care ea, cealalta, abia il astepta.

In dreapta un inger, in stanga ea... Neagra, cu mers greoi, impovarat, cu ochi concavi si minte incetosata.

In centru, eu, hibrid bizar, cu solzi luciosi pe corpul alunecos si pe aripile elastice. Bizara faptura ascunsa sub trup uman, asteptand, candva, sa fie scoasa la iveala.

Arta nu moare niciodata sau impresii despre Pina

La invitatia unei prietene, am fost la filmul/documentarul/musicalul Pina. Stiam din trailer despre ce este vorba si imi doream, de cand am auzit pentru prima data de el, sa il vad. Stiam insa ca acest tip de creatie cinematografica nu poate fi vazut alaturi de oricine, si asta nu din snobism, cum poate parea la prima citire, ci dintr-o simpla diferenta de gust. Sunt oameni care nu au rabadare sa urmareasca sau nu sunt pe aceeasi lungime de unda cu genul acesta de arta.

Eu insa intotdeauna am iubit arta si am considerat ca este singurul mod prin care as avea sansa sa traiesc vesnic. Altii pot lasa in urma cine stie ce complicate inventii ingineresti sau teorii revolutionare, insa eu, poate voi reusi sa imi adun toate fortele creative intr-o zi si sa scriu o carte . Multi artisti, insa, nu creeaza gandindu-se la aceasta finalitate – “voi ajunge nemuritor prin arta mea.” Ei creeaza pentru ca este singurul lor mod de a trai. Pentru ei, arta este viata. Cu toate acestea, insasi Pina a spus “Tanzt, sonst sind wir verloren” (Danseaza, altfel suntem pierduti), fraza adesea repetata in film. Ea era, deci, constienta de ceea ce lasa in urma sau de ce anume era datoria sa si a discipolilor sai sa lase in urma.

Nu-mi place ca inainte de a vedea/consuma orice element artistic sa citesc prea multe despre el. Consider ca l-as epuiza. Asadar, am mers la Pina, vizionand anterior trailer-ul si intelegand ce era de inteles din acesta si, anume, ca Pina Bausch (in poza) era o coregrafa germana care, din pacate, nu mai este printre noi. Si ca ar fi pacat sa nu vad macar intr-un film ceea ce a lasat ea in urma.

Filmul este 3D, insa nu era absolut necesar acest lucru. Cred ca ar fi fost la fel de impresionant si fara partea tridimensionala. Pe scurt, documentarul imbina fragmente din teatrul-coregrafic marca Pina Bausch cu momente in care dansatorii ei isi amintesc de cea care le-a fost coregraf, dar si mentor.

Majoritatea vizualurilor din “Pina” sunt socante, mai ales prin miscarile dincolo de uman pe care le executa dansatorii si prin faptul ca multi dintre ei au peste 30 de ani, sau chiar peste 40, insa acest lucru nu ii impiedica sa realizeze figuri care poate le-ar cauza anumite probleme unora cu mult mai tineri decat ei. De multe ori, dansatorii, fiecare cu povestea sa de dragoste fata de muza lor, Pina, se misca de parca nu ar avea oase. Muzica este excelent aleasa si extrem de sugestiva, completand perfect dramatismul fiecarei secvente. Am avut surpriza sa descopar si o piesa de Maria Tanase si sa ma minunez, inca o data, de puterea si expresivitatea vocii sale, care, desi joasa, sugera extrem de multa fragilitate si suferinta. Piesa este o reorchestrare marca Balanescu Quartet si, daca nu ma insel, este Lume, Lume (sau cum se gaseste pe Youtube, Life and Death: http://www.youtube.com/watch?v=3MqIFA_DP5A).

Regizorul Wim Wenders isi face simtita prezenta prin vizualurile in aer liber folosite pentru a ilustra cat mai bine arta Pinei. In tramvaiele “plutitoare” din Wuppertal-ul adoptiv al Pinei, in orasul aglomerat, rece si ignorant la arta care se manifesta in sufletul sau de beton, in paduri de un verde dureros de viu sau in case complet din sticla. Desi au fost si cateva momente vesele in manifestarile coregrafice din film, eu, in rest, am citit numai durere si miscari spasmodice, frante, poate metafore legate de eforturile si luptele inutile pe care le ducem crezand orbeste in ele pana la moarte…

Este un film care merita vazut pentru ca va va marca si va va lasa urme in suflet pe care banalul cotidian va incerca adesea sa le stearga. Primele minute sunt poate un pic mai “grele”, restul insa curge la fel de lin si fara un sens evident la fel ca poeziile postmoderne. Ma gandesc la creatiile Pinei si imi vin in minte poezii si “trucuri” verbale sau vizualuri irepetabile marca Nichita Stanescu.

Mai jos veti regasi trailerul filmului si o piesa din acesta care m-a impresionat profund, Dido’s Lament, din opera lui Henry Purcell, Dido and Aeneas (refrenul este “Remember me, forget my fate…”).

Vazut la Cinema City Cotroceni. Mai ruleaza la Movieplex Cinema Plaza, Hollywood Multiplex, The Light Cinema, Cityplex, Scala, NCRR.

Sunt copilul sortii

…al vantului, al ploii si al intregului univers. Caderea mea aici e intamplatoare sau nu, dar daca am mai existat vreodata, sigur am la baza praf de stele amnezic…

Cateodata e bine sa te opresti in viata si sa respiri adanc si sa iti dai seama ca traiesti. Ca poti sa pipai aerul, sa ii vezi si sa ii auzi pe cei din jur, sa simti viata… Sa tipi. De cand nu ai mai tipat? Asa, ca un copil speriat sau suparat, din toti rarunchii, eliberandu-ti plamanii si rupandu-ti ultimele ramasite ale membranei coconului in care iti duci viata inconstient?

Ai simtit vreodata viata? Ti-ai ascultat sangele pulsand in vene? L-ai simtit cum clocoteste cu bulbuci naprasnici? Esti un bizar amestec de materie, cu ochi, nas, gura si urechi… Ah, ai o gura? Foloseste-o. Si spune cand te doare, dar ai grija cum o faci… Ai degete? De cand nu ai mai simtit cu ele? Ai urechi? De cand nu ai mai trait cu adevarat muzica divina? De cand nu te-ai mai pierdut complet in ea, sa te uiti cu totul, sa te prelingi pe peretii nebuniei durerii si trairii din ea? De cand nu ai mai lasat durerea sa tipe surd fara pastile, calmante si antinevralgice, pana s-a calmat, pana a trecut, a erupt din toti porii fapturii al carei nume il porti… De cand nu ai mai fost om? De cand nu ai mai fost fiinta blogoslovita cu viata pe aceasta planeta?

Of, biet om inconstient… Marioneta in viata sortii, cum iti duci viata ca pe o corvoada… Si te pierzi, cu toate binecuvantarile tale, cele pe care le-ai primit, sau cele pe care le poti da. Fiecare om este un zeu, avem puteri nemarginite. Poti face minuni doar mergand pe strada. Te-ai gandit vreodata la asta?

Senzatii de sfarsit de ianuarie

31 ianuarie. E frig, aluneca si desi a fost soare, nu am simtit miros de primavara.

Am vazut ultimul film al lui Woody Allen, gratie lui I., si o fata frumoasa din poveste purta balerini. Si alerga prin ploaie de parca era un fulg. Mi-e dor sa port balerini.

Balerinii mei sunt cu povesti si cu aura. Cei mai recenti sunt bleu-verzi si au putina talpa, dar doar cata trebuie. Mamei ii plac, desi sunt putin excentrici. Fac zgomot de pantofi cu toc cand merg, dar e doar o iluzie. Sunt doar niste balerini pana la urma si cand merg cu ei, drumurile par mai vesele, pentru ca prin adancul lor decolteu, se vede o parte a piciorului care iarna uit cum arata. Si e amuzant, ca din cauza lor ma bronzez cu dungi, dar ce mai conteaza?

Acestia sunt noii mei balerini, dar mi-e dor de cei vechi. Am mers pentru ei pana la capatul lumii cu A., pentru ca acolo unde am fost prima data nu aveau marimea mea. Si m-au costat mult, exagerat de mult pentru niste balerini, cat doua burse, dar i-am iubit. Si m-au batut la inceput, dar asta a fost pana am inceput sa ne cunoastem mai bine. Apoi mi-au venit ca o manusa (sau doar ca niste pantofi cuminti) si am trait impreuna clipe minunate si triste si vesele.

Numai o fata ar putea avea povesti de iubire cu balerinii ei.

***

In seara aceasta, am mers intr-un taxi condus de o doamna soferita. A condus extrem de sigura pe ea. Masina ei mirosea a parfum si prin buzunare ascunse ale scaunelor, erau solutii de curatat. Crucifixe, iconite si simboluri pagane (ochiul turcesc anti-deochi statea atarnat de o imagine a lui Iisus) ii decorau oglinda retrovizoare si parbrizul. Cu mandrie mi-a zis ca ea fumeaza in masina si ii lasa si pe clienti, daca vor. Eu i-am raspuns laudativ ca nu se simtea miros. Doua poze cu niste copii imbracati in mosi craciuni tronau deasupra ei. Nu erau copiii, erau nepotii, mi-a zis ea, cu un oftat, adaugand ca azi si-a condus baiatul la gara, ca sa plece la munca in Spania, pentru 6 luni.

Parul blond ca spicul, de lungime medie, ii statea prins cu doua elastice la spate. Scolareste. Conducea stand foarte dreapta si foarte sigura pe ea. Ochii aveau culoarea cafelei. Mi-a marturisit ca uneori munceste si peste 12 ore pe zi ca sa isi faca norma. Si uneori ceea ce castiga nu ii ajunge nici de o paine. “Nu mai e ca pe vremuri”, spune ea. Dar oare cum era oare pe vremuri, cand ea conduce taxiuri doar de un an jumatate, are carnetul de sapte ani si prima masina pe care a condus-o a fost o berlina daruita de fratele ei (mi-a zis ea cu mandrie… fara prea multa legatura cu cele spuse anterior)? “Pe Dacia inveti sa conduci cu adevarat. Daca i se intampla ceva, stiam sa o repar. Cu un Opel sau un Audi, nu as sti ce sa le fac. Dar nici nu se strica la fel de des. Am ramas doar o data in pana si am rezolvat-o eu.” Nu i-a fost niciodata frica in traficul bucurestean si, ca soferita, nu a avut nicio problema pana acum.

Si asa se incheie poveste mea cu balerini si soferita. Si am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea-asa, urandu-va o primavara lunga si frumoasa, de 3 luni chiar (minim! ce-ar fi sa inceapa din februarie?), asa cum era cand eram noi mici… si timpul trecea altfel.

Nu am mai scris de prea mult…

Si cuvintele nu au mai avut sens, gust sau culoare. Nu am mai scris pentru ca am fugit de un “eu” prea personal, pentru ca nu m-am mai gasit in amestecuri aleatorii de litere, nu am mai scris pentru ca m-am ascuns de monstri verzi si cosmaruri de plastic, intr-o casuta inghesuita intr-un perete care sunt sigura ca de la strada nici nu se vede… desi am vazut-o chiar eu, cu ochii mei… dar nu cred ca era ea. Pentru ca eu aici ma simt in siguranta si cum as putea sa ma simt in siguranta in ochii lor, sub si peste, chiar printre privirile lor arzatoare?

As vrea sa gasesc sensuri. Nu stiu unde sa mai caut. Ma simt ca intr-o cutie, inchisa intr-o alta cutie, prinsa intr-o alta cutie, samd… Unde ne ducem, stie cineva? Sigur nu stie, pentru ca am intrebat. Ma simt ca intr-o gluma proasta, totul s-a intamplat deja intr-un alt timp si noi ne comportam de parca totul e nou. Nimic nu e nou (sub soare), e mereu aceeasi poveste, atat ca, precum in glumele acelea proaste cu melodii puse invers, daca le schimbi putin sensul de mers, le dai intelesuri (aparent) noi.

Si de fiecare data cand caut sensuri, ma intreb de ce dracu’ caut sensuri… Tot incerc sa scap de haine grele mostenite de la frati mai mari imaginari, tot incerc sa ma gasesc pe mine, asa cum sunt, nu asa cum a trebuit la un moment dat. Pentru ca atunci as gasi fericirea, pentru ca atunci nu mi-ar mai fi teama, pentru ca atunci, si daca m-as arunca de la cel mai inalt nor, sigur as pica in picioare.

Si e ciudat cum ma simt atat de aproape de aceste lucruri, cand eu sunt 1/2 si tu 0.5.