Blog Archives

Arta nu moare niciodata sau impresii despre Pina

La invitatia unei prietene, am fost la filmul/documentarul/musicalul Pina. Stiam din trailer despre ce este vorba si imi doream, de cand am auzit pentru prima data de el, sa il vad. Stiam insa ca acest tip de creatie cinematografica nu poate fi vazut alaturi de oricine, si asta nu din snobism, cum poate parea la prima citire, ci dintr-o simpla diferenta de gust. Sunt oameni care nu au rabadare sa urmareasca sau nu sunt pe aceeasi lungime de unda cu genul acesta de arta.

Eu insa intotdeauna am iubit arta si am considerat ca este singurul mod prin care as avea sansa sa traiesc vesnic. Altii pot lasa in urma cine stie ce complicate inventii ingineresti sau teorii revolutionare, insa eu, poate voi reusi sa imi adun toate fortele creative intr-o zi si sa scriu o carte . Multi artisti, insa, nu creeaza gandindu-se la aceasta finalitate – “voi ajunge nemuritor prin arta mea.” Ei creeaza pentru ca este singurul lor mod de a trai. Pentru ei, arta este viata. Cu toate acestea, insasi Pina a spus “Tanzt, sonst sind wir verloren” (Danseaza, altfel suntem pierduti), fraza adesea repetata in film. Ea era, deci, constienta de ceea ce lasa in urma sau de ce anume era datoria sa si a discipolilor sai sa lase in urma.

Nu-mi place ca inainte de a vedea/consuma orice element artistic sa citesc prea multe despre el. Consider ca l-as epuiza. Asadar, am mers la Pina, vizionand anterior trailer-ul si intelegand ce era de inteles din acesta si, anume, ca Pina Bausch (in poza) era o coregrafa germana care, din pacate, nu mai este printre noi. Si ca ar fi pacat sa nu vad macar intr-un film ceea ce a lasat ea in urma.

Filmul este 3D, insa nu era absolut necesar acest lucru. Cred ca ar fi fost la fel de impresionant si fara partea tridimensionala. Pe scurt, documentarul imbina fragmente din teatrul-coregrafic marca Pina Bausch cu momente in care dansatorii ei isi amintesc de cea care le-a fost coregraf, dar si mentor.

Majoritatea vizualurilor din “Pina” sunt socante, mai ales prin miscarile dincolo de uman pe care le executa dansatorii si prin faptul ca multi dintre ei au peste 30 de ani, sau chiar peste 40, insa acest lucru nu ii impiedica sa realizeze figuri care poate le-ar cauza anumite probleme unora cu mult mai tineri decat ei. De multe ori, dansatorii, fiecare cu povestea sa de dragoste fata de muza lor, Pina, se misca de parca nu ar avea oase. Muzica este excelent aleasa si extrem de sugestiva, completand perfect dramatismul fiecarei secvente. Am avut surpriza sa descopar si o piesa de Maria Tanase si sa ma minunez, inca o data, de puterea si expresivitatea vocii sale, care, desi joasa, sugera extrem de multa fragilitate si suferinta. Piesa este o reorchestrare marca Balanescu Quartet si, daca nu ma insel, este Lume, Lume (sau cum se gaseste pe Youtube, Life and Death: http://www.youtube.com/watch?v=3MqIFA_DP5A).

Regizorul Wim Wenders isi face simtita prezenta prin vizualurile in aer liber folosite pentru a ilustra cat mai bine arta Pinei. In tramvaiele “plutitoare” din Wuppertal-ul adoptiv al Pinei, in orasul aglomerat, rece si ignorant la arta care se manifesta in sufletul sau de beton, in paduri de un verde dureros de viu sau in case complet din sticla. Desi au fost si cateva momente vesele in manifestarile coregrafice din film, eu, in rest, am citit numai durere si miscari spasmodice, frante, poate metafore legate de eforturile si luptele inutile pe care le ducem crezand orbeste in ele pana la moarte…

Este un film care merita vazut pentru ca va va marca si va va lasa urme in suflet pe care banalul cotidian va incerca adesea sa le stearga. Primele minute sunt poate un pic mai “grele”, restul insa curge la fel de lin si fara un sens evident la fel ca poeziile postmoderne. Ma gandesc la creatiile Pinei si imi vin in minte poezii si “trucuri” verbale sau vizualuri irepetabile marca Nichita Stanescu.

Mai jos veti regasi trailerul filmului si o piesa din acesta care m-a impresionat profund, Dido’s Lament, din opera lui Henry Purcell, Dido and Aeneas (refrenul este “Remember me, forget my fate…”).

Vazut la Cinema City Cotroceni. Mai ruleaza la Movieplex Cinema Plaza, Hollywood Multiplex, The Light Cinema, Cityplex, Scala, NCRR.