Sa fii tu insuti…

… e un cliseu exagerat. Toata lumea te sfatuieste. Si eu fac la fel. Dar, ca de obicei, practica e mult mai dificila decat teoria.

Cum sa fii tu insuti cand tu insuti este o bizara faptura complet expusa si vulnerabila? Un melc fara cochilie?

Practic inseamna sa renunti la scut, la arme, la rimel, la ruj si sa fii… tu. Ei, bine… Cine esti tu, permite-mi sa te intreb? Cu cearcane, celulita si un pic de burtica, cine esti tu de fapt?

O fiinta cat se poate de imperfecta. Si esti ciudat. Si nu arati ca nimeni altul pe care l-am mai vazut pana acum. Si de ce ai vrea sa fii tu? Cui i-ar placea un astfel de tu? De ce iti scoti inima pe tava si o lasi sa pulseze acolo fara noima in vazul intregii lumi?

Ooof… si e atat de greu… Atat de greu, sa te arunci inainte stiind ca ai putea fi lovit acolo unde ranile nu se vindeca niciodata… Sa stii ca ti-ai tot spus sa nu faci asta si cu toate astea copilul neinfricat din tine a facut-o fara sa clipeasca…

Sa-mi explice si mie cineva care e rostul… Sa fii tu e greu. Omul fara masca e un om trist si speriat.

Cum sa fac sa ies din mijlocul furtunii si sa nu raman fara aer? Cum sa fac sa ies din furtuna insa sa nu ii pierd niciodata sensul? Sa ii pastrez nucleul in mine si doar eu sa stiu ca e acolo… Fara teama, fara panica… O frantura de feerie intr-o carte de povesti, sub ale carei coperti ma ascund eu si mi-e bine. Si tu… esti cu mine.

Advertisements

Ramanem din ce in ce mai putini

… si ajung la vorba bunicii, despre cat de rai, la modul gratuit pot fi unii. Dar nu e nimic, spun eu, pentru ca sunt puternica si nu mai imi pasa de ei si din punctul meu de vedere, in lumea mea, ei nu isi au locul.

Oameni frustrati, neseriosi, superficiali si atotstiutori nu aveti ce cauta in jurul meu.

De asemenea, cei care aveti impresia ca stiti mai bine decat mine anumite lucruri si va treziti dand sfaturi din pozitii superioare, mai ganditi-va o data.

Nu am avut niciodata complexe, de niciun fel. Nici ca statut social, sex, sau ce mai vreti voi. Mi-e bine asa cum sunt. Cei care se trezesc vorbind anapoda, mai bine urla la luna. Ar avea un impact poate mai puternic asa.

Sfaturi prietenesti accept. Dar doar atat.

Macar lasati-ma sa visez

Cu cat inaintez in varsta, cu atat inteleg mai putin. Si pe mine, si pe cei din jur.

Cu cat ma indragostesc mai usor, cu atat mai repede ma lecuiesc.

Inca incerc sa caut lucruri frumoase in jur. Dar deja nu ma mai astept sa le gasesc.

Fericirea e usor de mimat, mai greu de simtit.

Dar stiti ceva? Macar lasati-ma sa visez. Lasati-mi visele in pace si daca vreti sa-mi invadati lumea, invadati-o doar pe cea reala… In vise e inca frumos.

O saptamana in zeci de cuvinte

… Dumnezeu stie cate…

Saptamana aceasta am aflat ca un fost coleg de generala, devenit politist, a intrat in coma dupa ce a fost batut de un nu-stiu-cine din nu-stiu-ce clan. Mi-a fost coleg de generala,  nu cred ca am interactionat vreodata (era la o clasa paralela), cu toate astea, vestea mi s-a parut incredibil de trista… Si m-am gandit apoi la familia lui prin ce o fi trecand sau prin ce ar fi trecut a mea daca mi s-ar fi intamplat mie ceva…

A fost o saptamana proasta. O saptamana in care am dormit maxim 5 ore pe noapte si alea extrem de agitate. O saptamana in care am avut diverse de recuperat si mai am inca, o saptamana in care mi-am dat seama ca ma port frumos cu oameni care nu merita. Si o saptamana in care mi-am dat seama ca nu mai suport prostia si nesimtirea. Mai mult ca niciodata.

O saptamana in care mi s-au naruit reperele, unul cate unul si nu stiu de unde sa incep pentru a le construi la loc. Poate ar trebui sa ma regasesc undeva, dar nu stiu exact unde.

O saptamana in care m-am gandit ca din nou trebuie sa ma mut si sa imi impachetez repejor viata in pungi, ghiozdane, bagaje. Tocmai cand incepeam sa ma simt ca acasa, ce-o mai fi insemnand si acest termen schizofrenic… Mi-as dori sa nu fi strans atatea lucruri, totul sa incapa intr-un rucsac si pur si simplu sa plec undeva foarte departe, fara sa ma mai uit in urma. Ceea ce se va si intampla intr-o zi. Pana atunci insa…

Catatonic

…niste randuri un pic mai vechi, de prin februarie, pe care unii dintre voi deja le stiu… dar nu stiu de ce, mi-am amintit de starea care a stat la baza lor…

Catatonic

Cerul e albastru şi luna e neagră

Stelele cad şi lumea se destramă

M-am pitit de universul infinit

Am un colţ de lignit, atent ticluit

Sufletul lui negru arde mocnit

Soarele meu… tocmai ce s-a topit.

Se scurge încet pe zidurile grele

Arde alene cu gândurile mele

Durerea lui vie pe haine si stele…

Cerul e gol

Nu mai vreau, nu mai pot.

Alerg, mă ascund pe drumuri gri

Fug de duşmanii din altă zi

Mă-mpiedic şi cad.

Mă ridic doar cu gândul.

Huma sunt eu şi grea îmi este fiinţa.

Mă-mpiedic şi cad.

Ceasul din piept greu mi se zbate.

Vreau doar să ies, sunt prinsă-năutru.

Şi visul e lung, timpul se dilată

Scurtându-mi viaţa bucată cu bucată…

Întinde-mi o mână din globul tău alb

Hai să fugim împreună spre zori de smarald.

Şopteşte-mi şoapte translucide

Cu ele, frica o vom ucide.

Întinde-mi mâna de cristal

Închide ochii şi priveşte înăuntru.

Muguri de aripi spatele-ţi străpung

Învinge-ţi durerea şi hai să zburăm…

Somnul e lung şi trezirea…

Doar un coşmar.

Toamna, toamna, cat de mult nu te-am asteptat…

… si tu tot vii… si ma prinzi mereu ca in prima zi de scoala, cand am ramas prima data singura printre “straini” si am fost puternica. Mi-am asumat un zambet pe care de atunci il port mereu cand ma simt la ananghie, cand ma simt privita sau incoltita…

Si tu toamna vii de fiecare data la fel. Te adulmec din primile zile. In aer miroase a nostalgie. Vantul imi ciufuleste parul si il impregneaza cu parfumul sau uscat si trecator. Soarele cu dinti imi lasa nuante nestiute in suvitele aramii… Si, toamna, tu vii de fiecare data…

E primul an dupa multi in care toamna nu mai e un inceput de scoala. Nu mi-a placut scoala si nu mi-ai placut nici tu pentru ca te asociam cu ea. Nu mi-a placut sistemul restrictiv, teama de profesori care nu aveau ce cauta in preajma unor fiinte in formare, nu mi-au placut asteptarile, nu mi-au placut criteriile de evaluare… Dar acum, toamna, suntem doar noi doua, dupa atata vreme…

Si nu mai mi-e teama de sentimentele pe care mi le dai. Ma faci sa simt. Simt ca nu am mai simtit de mult. Ma simt descoperita in fata ta, numai tu ma vezi asa cum sunt… Si cum sunt eu de fapt?

Ai venit, toamna. Cat de mult te-am asteptat…

… si pentru aceasta stare, o piesa:

Agonie. Cosmogonie. Nebunie.

Multa vreme am oferit mai mult decat am primit. Am dat, pana cand mi-am pus intregul universul, umil, in bratele cui a stiut sa il ceara. Si nu am primit nimic inapoi. Agonie. Si brusc m-am retras. Mi-am impus sa fiu altfel. Cateodata, mi-a fost mai bine. De cele mai multe ori, am regretat. Cosmogonie. A inceput sa nu mai imi pese. Am dat fara sa mai imi doresc sa primesc inapoi. Am dat pentru ca am putut. Nebunie. A inceput sa nu mai imi pese deloc. Si sa nu mai am niciun fel de asteptare de la ceilalti… Nu mai dau, dar nu nici nu mai cer. Siguranta celui care nu risca niciodata. Nu pentru ca ii e teama sa piarda. Ci pentru ca a pierdut de prea multe ori. Iar capatul tunelului s-a indepartat atat de tare, incat devine o certitudine ca nici macar nu exista. Si nici macar nu a existat vreodata.

A fost o zi cand…

Pardon! A fost o viata cand… cand cerul avea culoare si era de un bleu pal si linistit. Iar seara, la apus, blocuri gri, franjurate, faceau baie in raze de lumina. Acele zile, pardon, acea viata, cand ma culcam cu tine in gand si ma trezeam cu tine in suflet… Si nu stiam, si nu am sa stiu vreodata daca… Si zilele mele vii brusc deveneau gri. Si totul era trist, si oameni fara chip mergeau alaturi de mine. Si nu asteptam decat sa te vad, ca sa inteleg… in negrul pupilei tale ma aruncam si te cautam. Nu am reusit sa te gasesc vreodata… Si m-am pierdut si eu mai mult ca niciodata… Iar acum, acum… blocuri gri se descmpun in zare iar universul meu se recompune agale din piese vechi de lego si chibrituri stinse…

Si erau zile cand universul avea sens si avea sens datorita tie.

Libertate. Despre cum se manifesta si cum afli daca o ai.

Cum ce sa ai? Libertatea.

Libertatea este ceva care se simte. Este acea neliniste care nu iti da pace cand stai prea mult pe loc. Este ceea ce te impiedica sa respiri pana la capat cand simti ca nu mai ai scapare, senzatia care apare cand esti blocat intr-un moment si ai vrea sa distrugi zidurile din jurul tau, unul cate unul, unul dupa altul, consecutiv si fara exceptie.

Este o idee. O idee ce ti insinueaza in vene si pe care nu o vei pierde decat daca te pierzi pe tine insuti, daca iti pierzi propriul sens. Un cheag greoi care iti urca prin venele prea subtiri, de la talpi in sus si striga “Elibereaza-ma. Elibereaza-te. Fugi.”

Acest bizar sindrom, ramas din instincte uitate, are si un antidot. Fuga. Daca deschizi fereastra si maini invizibile ale unei adieri din alta lume te trag catre orizonturi noi, lasa-te purtat pe aripile lor. Fugi de plictiseala. Fugi de riduri. Fugi de cel cu care nu te identifici, fugi catre tine. Recontruieste-te, creeaza-ti noi contexte si nu te lasa definit de cele desenate de altii pentru tine. Rupe-ti lanturile de catifea cu care te-ai obisnuit sa iti mangai incheieturile, deschide ochii si infrunta-ti colivia… Cheia e la tine, in buzunarul stang, din dreptul inimii. Mereu a fost acolo.

Vantul esti tu, soarele e al tau, lumea de dincolo de curcubeu exista. Tu esti aici si ea acolo. Ce mai astepti? Aripi nepurtate asteapta sa franga nori…

Care e treaba cu banutii?

Nu inteleg de ce aud tot mai des acest diminutiv in jurul meu si, culmea, de la oamani seriosi, sefi, patroni, etc. De ce banuti?!? Bani ce ar avea? Prin diminutivizare, incercam sa facem acest subiect unul mai lejer? Ba este cat se poate de serios! Money makes the world go round (Madonna would beg to differ, though:)) ). Glumesc, bineinteles, insa destul cu “banutii”, ca o sa izbucnesc intr-un ras din ala cat se poate de zgomotos daca mi-l mai spune cineva care: 1. nu e de sex feminin; 2. nu are 30 de kg; 3. a depasit venerabila varsta de 12 (doisprezece) ani.

Si daca tot veni vb de money… here’s the lovely Liza:

Imaginile din musical, aici.