Blog Archives

Senzatii de sfarsit de ianuarie

31 ianuarie. E frig, aluneca si desi a fost soare, nu am simtit miros de primavara.

Am vazut ultimul film al lui Woody Allen, gratie lui I., si o fata frumoasa din poveste purta balerini. Si alerga prin ploaie de parca era un fulg. Mi-e dor sa port balerini.

Balerinii mei sunt cu povesti si cu aura. Cei mai recenti sunt bleu-verzi si au putina talpa, dar doar cata trebuie. Mamei ii plac, desi sunt putin excentrici. Fac zgomot de pantofi cu toc cand merg, dar e doar o iluzie. Sunt doar niste balerini pana la urma si cand merg cu ei, drumurile par mai vesele, pentru ca prin adancul lor decolteu, se vede o parte a piciorului care iarna uit cum arata. Si e amuzant, ca din cauza lor ma bronzez cu dungi, dar ce mai conteaza?

Acestia sunt noii mei balerini, dar mi-e dor de cei vechi. Am mers pentru ei pana la capatul lumii cu A., pentru ca acolo unde am fost prima data nu aveau marimea mea. Si m-au costat mult, exagerat de mult pentru niste balerini, cat doua burse, dar i-am iubit. Si m-au batut la inceput, dar asta a fost pana am inceput sa ne cunoastem mai bine. Apoi mi-au venit ca o manusa (sau doar ca niste pantofi cuminti) si am trait impreuna clipe minunate si triste si vesele.

Numai o fata ar putea avea povesti de iubire cu balerinii ei.

***

In seara aceasta, am mers intr-un taxi condus de o doamna soferita. A condus extrem de sigura pe ea. Masina ei mirosea a parfum si prin buzunare ascunse ale scaunelor, erau solutii de curatat. Crucifixe, iconite si simboluri pagane (ochiul turcesc anti-deochi statea atarnat de o imagine a lui Iisus) ii decorau oglinda retrovizoare si parbrizul. Cu mandrie mi-a zis ca ea fumeaza in masina si ii lasa si pe clienti, daca vor. Eu i-am raspuns laudativ ca nu se simtea miros. Doua poze cu niste copii imbracati in mosi craciuni tronau deasupra ei. Nu erau copiii, erau nepotii, mi-a zis ea, cu un oftat, adaugand ca azi si-a condus baiatul la gara, ca sa plece la munca in Spania, pentru 6 luni.

Parul blond ca spicul, de lungime medie, ii statea prins cu doua elastice la spate. Scolareste. Conducea stand foarte dreapta si foarte sigura pe ea. Ochii aveau culoarea cafelei. Mi-a marturisit ca uneori munceste si peste 12 ore pe zi ca sa isi faca norma. Si uneori ceea ce castiga nu ii ajunge nici de o paine. “Nu mai e ca pe vremuri”, spune ea. Dar oare cum era oare pe vremuri, cand ea conduce taxiuri doar de un an jumatate, are carnetul de sapte ani si prima masina pe care a condus-o a fost o berlina daruita de fratele ei (mi-a zis ea cu mandrie… fara prea multa legatura cu cele spuse anterior)? “Pe Dacia inveti sa conduci cu adevarat. Daca i se intampla ceva, stiam sa o repar. Cu un Opel sau un Audi, nu as sti ce sa le fac. Dar nici nu se strica la fel de des. Am ramas doar o data in pana si am rezolvat-o eu.” Nu i-a fost niciodata frica in traficul bucurestean si, ca soferita, nu a avut nicio problema pana acum.

Si asa se incheie poveste mea cu balerini si soferita. Si am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea-asa, urandu-va o primavara lunga si frumoasa, de 3 luni chiar (minim! ce-ar fi sa inceapa din februarie?), asa cum era cand eram noi mici… si timpul trecea altfel.