Blog Archives

Cum a fost la The Internship / Stagiarii

Am mers zilele acestea la “The Internship”, o comedie lejera, dar cu un mesaj frumos, ce ii are in rolurile principale pe Owen Wilson si Vince Vaughn, ultimul fiind si scenarist si producator al filmului.

The-Internship

Sursa foto: www.craveonline.com.

Subiectul este unul pe cat de simplu, pe atat de… simpatic – “frumos” ar fi fost prea mult, nu avem de-a face cu un film al superlativelor si insusi faptul ca nu se porneste la drum cu asemenea veleitati este un merit al filmului, intr-o lume care mereu tinde catre “cel mai tare din parcare” (mesajul insa merita din plin acest atribut, poate chiar mai mult).

Practic, avem de-a face cu doi vanzatori de ceasuri scumpe, la vreo 40 de ani, Nick Campbell (Owen Wilson) si Billy McMahon (Vince Vaughn), amandoi foarte buni la ceea ce fac, deoarece au mereu la ei cuvintele potrivite… ii loveste insa criza, ca pe multi salesmeni buni ai zilelor noastre si raman pe drumuri… Nick, din disperare, accepta un job cu mult sub nivelul sau, unde cumnatul devenit sef ii face zilele amare (interpretat de Will Ferrell, care nu se dezice de personajele excentrice pe care le joaca, nici de aceasta data).

Mai indraznetului Billy, insa, ii vine o idee de zile mari – cautand pe Google un job pentru oameni cu putine abilitati (!), ajunge chiar pe site-ul de joburi al Google, unul dintre cei mai vanati angajatori ai lumii, unde gaseste un anunt pentru internshipuri. Ca sa poata sa aplice, trebuia insa sa fie student, asa ca se inscrie si pe el si pe Nick la o universitate online. Trec interviul pe Skype cu putin noroc si se trezesc curand printre o gramada de tinere genii, ce par mult mult mai potrivite decat ei pentru a se afla acolo… Dar timpul va dovedi ca varsta, experienta de viata, prietenia stransa ce ii leaga si talentul oratoric al celor doi nu sunt chiar de aruncat.

Nu este vorba de o comedie spumoasa… Nici pe departe. Nu te face sa razi in hohote, insa iti mentine un zambet constant pe chip, ceea ce e un merit in contextul altor comedii care fac tot posibilul sa iti obtina rasul cu glume uneori fortate, de o vulgaritate gratuita.

Un film care mi-a placut si pe care il recomand pentru ca ziua de astazi pare a fi creata special pentru tineri, in special din punct de vedere al oportunitatilor profesionale (ceea ce nu inseamna ca oportunitatile pica din cer pentru noi, insa oricum sunt mai multe decat pentru cei care au atins o anumita varsta).

Iata insa ca experienta de viata poate cantari mai mult decat farmecul irezistibil al tineretii iar talentul comunicarii merita mai multa apreciere. Si inca ceva: stilul clasic de vanzare pe care il practicau cei doi, de cunoastere a clientilor, de intelegere a nevoilor acestora si de cladire a unei relatii pe termen lung, care chiar sa se reflecte in beneficii pentru ambele parti, desi atat de rar intalnita astazi, este, fara dubiu cea mai eficienta. Clientii vor deveni fideli si iti vor face cea mai buna reclama de care ai nevoie…

Am vazut filmul, dupa ce citisem un pic despre Vince Vaughn si despre tatal sau, Vernon, care a lucrat ca salesman. Poate este un omagiu adus lui. Frumos omagiu, oricum!

Vizionare placuta!

Advertisements

Arta nu moare niciodata sau impresii despre Pina

La invitatia unei prietene, am fost la filmul/documentarul/musicalul Pina. Stiam din trailer despre ce este vorba si imi doream, de cand am auzit pentru prima data de el, sa il vad. Stiam insa ca acest tip de creatie cinematografica nu poate fi vazut alaturi de oricine, si asta nu din snobism, cum poate parea la prima citire, ci dintr-o simpla diferenta de gust. Sunt oameni care nu au rabadare sa urmareasca sau nu sunt pe aceeasi lungime de unda cu genul acesta de arta.

Eu insa intotdeauna am iubit arta si am considerat ca este singurul mod prin care as avea sansa sa traiesc vesnic. Altii pot lasa in urma cine stie ce complicate inventii ingineresti sau teorii revolutionare, insa eu, poate voi reusi sa imi adun toate fortele creative intr-o zi si sa scriu o carte . Multi artisti, insa, nu creeaza gandindu-se la aceasta finalitate – “voi ajunge nemuritor prin arta mea.” Ei creeaza pentru ca este singurul lor mod de a trai. Pentru ei, arta este viata. Cu toate acestea, insasi Pina a spus “Tanzt, sonst sind wir verloren” (Danseaza, altfel suntem pierduti), fraza adesea repetata in film. Ea era, deci, constienta de ceea ce lasa in urma sau de ce anume era datoria sa si a discipolilor sai sa lase in urma.

Nu-mi place ca inainte de a vedea/consuma orice element artistic sa citesc prea multe despre el. Consider ca l-as epuiza. Asadar, am mers la Pina, vizionand anterior trailer-ul si intelegand ce era de inteles din acesta si, anume, ca Pina Bausch (in poza) era o coregrafa germana care, din pacate, nu mai este printre noi. Si ca ar fi pacat sa nu vad macar intr-un film ceea ce a lasat ea in urma.

Filmul este 3D, insa nu era absolut necesar acest lucru. Cred ca ar fi fost la fel de impresionant si fara partea tridimensionala. Pe scurt, documentarul imbina fragmente din teatrul-coregrafic marca Pina Bausch cu momente in care dansatorii ei isi amintesc de cea care le-a fost coregraf, dar si mentor.

Majoritatea vizualurilor din “Pina” sunt socante, mai ales prin miscarile dincolo de uman pe care le executa dansatorii si prin faptul ca multi dintre ei au peste 30 de ani, sau chiar peste 40, insa acest lucru nu ii impiedica sa realizeze figuri care poate le-ar cauza anumite probleme unora cu mult mai tineri decat ei. De multe ori, dansatorii, fiecare cu povestea sa de dragoste fata de muza lor, Pina, se misca de parca nu ar avea oase. Muzica este excelent aleasa si extrem de sugestiva, completand perfect dramatismul fiecarei secvente. Am avut surpriza sa descopar si o piesa de Maria Tanase si sa ma minunez, inca o data, de puterea si expresivitatea vocii sale, care, desi joasa, sugera extrem de multa fragilitate si suferinta. Piesa este o reorchestrare marca Balanescu Quartet si, daca nu ma insel, este Lume, Lume (sau cum se gaseste pe Youtube, Life and Death: http://www.youtube.com/watch?v=3MqIFA_DP5A).

Regizorul Wim Wenders isi face simtita prezenta prin vizualurile in aer liber folosite pentru a ilustra cat mai bine arta Pinei. In tramvaiele “plutitoare” din Wuppertal-ul adoptiv al Pinei, in orasul aglomerat, rece si ignorant la arta care se manifesta in sufletul sau de beton, in paduri de un verde dureros de viu sau in case complet din sticla. Desi au fost si cateva momente vesele in manifestarile coregrafice din film, eu, in rest, am citit numai durere si miscari spasmodice, frante, poate metafore legate de eforturile si luptele inutile pe care le ducem crezand orbeste in ele pana la moarte…

Este un film care merita vazut pentru ca va va marca si va va lasa urme in suflet pe care banalul cotidian va incerca adesea sa le stearga. Primele minute sunt poate un pic mai “grele”, restul insa curge la fel de lin si fara un sens evident la fel ca poeziile postmoderne. Ma gandesc la creatiile Pinei si imi vin in minte poezii si “trucuri” verbale sau vizualuri irepetabile marca Nichita Stanescu.

Mai jos veti regasi trailerul filmului si o piesa din acesta care m-a impresionat profund, Dido’s Lament, din opera lui Henry Purcell, Dido and Aeneas (refrenul este “Remember me, forget my fate…”).

Vazut la Cinema City Cotroceni. Mai ruleaza la Movieplex Cinema Plaza, Hollywood Multiplex, The Light Cinema, Cityplex, Scala, NCRR.