Blog Archives

Despre oameni

Aceasta nu va fi o postare optimista, ci mai degraba o expresie a unei dezamagiri.

Constat pe zi ce trece ca intre oameni si stele e o distanta ca de la cer la pamant. Intalnesc si oameni frumosi, dar prea putini, mult prea putini. Mult prea multi dintre cei cu care interactionez par a fi afectati de un virus, care ii roade pe dinauntru, lasandu-i goi, stapaniti doar de reguli ale junglei si instincte animalice. Ne instrainam pe zi ce trece, aproape niciodata nu suntem in stare sa lucram, sa actionam in echipe, sa luptam cot la cot, unul cu si pentru celalalt.

Ma lovesc din ce in ce mai mult de statui, de corpuri reci si nu de oameni. M-am saturat. Caut o licarire de bunatate, de speranta, insa cel mai des ma lovesc de miraje. Nu mai gasesc umanitate, decat fuga dupa bani si mariri. Ce s-a intamplat? Asa a fost mereu, oare? Oare unii oameni se nasc pur si simplu fara suflet, sau si-l pierd pe parcurs? Si, doi la mana, oare este contagios?

Pentru ca de multe ori am aceasta senzatie, ca pentru a trai si eu in aceasta jungla, mi se va cere sufletul la schimb. Ei bine, recunosc, departe de mine de a intruchipa vreo perfectiune sau bunatate suprema, sunt reactii sau gesturi pe care le regret… Insa stropul de umanitate pe care il mai am il simt adesea amenintat… Oare se ia acel vierme mancator de suflete?

Nimeni nu mai crede in nimic astazi… Nimeni nu mai face gesturi fara garantia de a primi acel ceva inapoi, plus profit. Incotro ne indreptam, oare? Stau si caut in istorie si ma gandesc ca mereu a fost rau, ca “toate-s vechi si noua-s toate”… ca mereu cel mai mare dusman al omenirii a fost chiar ea insasi si ca mult mai departe am fi ajuns, daca am fi stiut sa lucram impreuna, sa inotam purtati de acelasi curent…

Visez la oameni linistiti, impacati, fericiti, care nu se hranesc din nenorocul altora. Oameni care zambesc, care nu par a purta universul in spinare si oameni care isi obtin portia de adrenalina zilnica ajungand departe fara a-i inlatura sau santaja pe altii. Oameni care sunt buni si corecti pentru ca pot si pentru ca nu ii costa nimic. Oamenii pe care si i-ar fi dorit parintii si bunicii nostri cand ne-au crescut si ne-au invatat ce e bun si ce e rau pe lumea asta, privilegiu de care noile generatii s-ar putea sa nu mai aiba parte, instrainate fiind de lumii virtuale si de parinti plecati. E datoria noastra, a celor putini sa schimbam ceva si totul porneste de la gesturi mici… Repede, pana nu ne pierdem si farama de suflet pe care inca o mai avem.

[ In imagine: Daydreamer, de Diana Cox, de aici ]