Category Archives: Romana

Senzatii de sfarsit de ianuarie

31 ianuarie. E frig, aluneca si desi a fost soare, nu am simtit miros de primavara.

Am vazut ultimul film al lui Woody Allen, gratie lui I., si o fata frumoasa din poveste purta balerini. Si alerga prin ploaie de parca era un fulg. Mi-e dor sa port balerini.

Balerinii mei sunt cu povesti si cu aura. Cei mai recenti sunt bleu-verzi si au putina talpa, dar doar cata trebuie. Mamei ii plac, desi sunt putin excentrici. Fac zgomot de pantofi cu toc cand merg, dar e doar o iluzie. Sunt doar niste balerini pana la urma si cand merg cu ei, drumurile par mai vesele, pentru ca prin adancul lor decolteu, se vede o parte a piciorului care iarna uit cum arata. Si e amuzant, ca din cauza lor ma bronzez cu dungi, dar ce mai conteaza?

Acestia sunt noii mei balerini, dar mi-e dor de cei vechi. Am mers pentru ei pana la capatul lumii cu A., pentru ca acolo unde am fost prima data nu aveau marimea mea. Si m-au costat mult, exagerat de mult pentru niste balerini, cat doua burse, dar i-am iubit. Si m-au batut la inceput, dar asta a fost pana am inceput sa ne cunoastem mai bine. Apoi mi-au venit ca o manusa (sau doar ca niste pantofi cuminti) si am trait impreuna clipe minunate si triste si vesele.

Numai o fata ar putea avea povesti de iubire cu balerinii ei.

***

In seara aceasta, am mers intr-un taxi condus de o doamna soferita. A condus extrem de sigura pe ea. Masina ei mirosea a parfum si prin buzunare ascunse ale scaunelor, erau solutii de curatat. Crucifixe, iconite si simboluri pagane (ochiul turcesc anti-deochi statea atarnat de o imagine a lui Iisus) ii decorau oglinda retrovizoare si parbrizul. Cu mandrie mi-a zis ca ea fumeaza in masina si ii lasa si pe clienti, daca vor. Eu i-am raspuns laudativ ca nu se simtea miros. Doua poze cu niste copii imbracati in mosi craciuni tronau deasupra ei. Nu erau copiii, erau nepotii, mi-a zis ea, cu un oftat, adaugand ca azi si-a condus baiatul la gara, ca sa plece la munca in Spania, pentru 6 luni.

Parul blond ca spicul, de lungime medie, ii statea prins cu doua elastice la spate. Scolareste. Conducea stand foarte dreapta si foarte sigura pe ea. Ochii aveau culoarea cafelei. Mi-a marturisit ca uneori munceste si peste 12 ore pe zi ca sa isi faca norma. Si uneori ceea ce castiga nu ii ajunge nici de o paine. “Nu mai e ca pe vremuri”, spune ea. Dar oare cum era oare pe vremuri, cand ea conduce taxiuri doar de un an jumatate, are carnetul de sapte ani si prima masina pe care a condus-o a fost o berlina daruita de fratele ei (mi-a zis ea cu mandrie… fara prea multa legatura cu cele spuse anterior)? “Pe Dacia inveti sa conduci cu adevarat. Daca i se intampla ceva, stiam sa o repar. Cu un Opel sau un Audi, nu as sti ce sa le fac. Dar nici nu se strica la fel de des. Am ramas doar o data in pana si am rezolvat-o eu.” Nu i-a fost niciodata frica in traficul bucurestean si, ca soferita, nu a avut nicio problema pana acum.

Si asa se incheie poveste mea cu balerini si soferita. Si am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea-asa, urandu-va o primavara lunga si frumoasa, de 3 luni chiar (minim! ce-ar fi sa inceapa din februarie?), asa cum era cand eram noi mici… si timpul trecea altfel.

Advertisements

Nu am mai scris de prea mult…

Si cuvintele nu au mai avut sens, gust sau culoare. Nu am mai scris pentru ca am fugit de un “eu” prea personal, pentru ca nu m-am mai gasit in amestecuri aleatorii de litere, nu am mai scris pentru ca m-am ascuns de monstri verzi si cosmaruri de plastic, intr-o casuta inghesuita intr-un perete care sunt sigura ca de la strada nici nu se vede… desi am vazut-o chiar eu, cu ochii mei… dar nu cred ca era ea. Pentru ca eu aici ma simt in siguranta si cum as putea sa ma simt in siguranta in ochii lor, sub si peste, chiar printre privirile lor arzatoare?

As vrea sa gasesc sensuri. Nu stiu unde sa mai caut. Ma simt ca intr-o cutie, inchisa intr-o alta cutie, prinsa intr-o alta cutie, samd… Unde ne ducem, stie cineva? Sigur nu stie, pentru ca am intrebat. Ma simt ca intr-o gluma proasta, totul s-a intamplat deja intr-un alt timp si noi ne comportam de parca totul e nou. Nimic nu e nou (sub soare), e mereu aceeasi poveste, atat ca, precum in glumele acelea proaste cu melodii puse invers, daca le schimbi putin sensul de mers, le dai intelesuri (aparent) noi.

Si de fiecare data cand caut sensuri, ma intreb de ce dracu’ caut sensuri… Tot incerc sa scap de haine grele mostenite de la frati mai mari imaginari, tot incerc sa ma gasesc pe mine, asa cum sunt, nu asa cum a trebuit la un moment dat. Pentru ca atunci as gasi fericirea, pentru ca atunci nu mi-ar mai fi teama, pentru ca atunci, si daca m-as arunca de la cel mai inalt nor, sigur as pica in picioare.

Si e ciudat cum ma simt atat de aproape de aceste lucruri, cand eu sunt 1/2 si tu 0.5.

Catatonic

…niste randuri un pic mai vechi, de prin februarie, pe care unii dintre voi deja le stiu… dar nu stiu de ce, mi-am amintit de starea care a stat la baza lor…

Catatonic

Cerul e albastru şi luna e neagră

Stelele cad şi lumea se destramă

M-am pitit de universul infinit

Am un colţ de lignit, atent ticluit

Sufletul lui negru arde mocnit

Soarele meu… tocmai ce s-a topit.

Se scurge încet pe zidurile grele

Arde alene cu gândurile mele

Durerea lui vie pe haine si stele…

Cerul e gol

Nu mai vreau, nu mai pot.

Alerg, mă ascund pe drumuri gri

Fug de duşmanii din altă zi

Mă-mpiedic şi cad.

Mă ridic doar cu gândul.

Huma sunt eu şi grea îmi este fiinţa.

Mă-mpiedic şi cad.

Ceasul din piept greu mi se zbate.

Vreau doar să ies, sunt prinsă-năutru.

Şi visul e lung, timpul se dilată

Scurtându-mi viaţa bucată cu bucată…

Întinde-mi o mână din globul tău alb

Hai să fugim împreună spre zori de smarald.

Şopteşte-mi şoapte translucide

Cu ele, frica o vom ucide.

Întinde-mi mâna de cristal

Închide ochii şi priveşte înăuntru.

Muguri de aripi spatele-ţi străpung

Învinge-ţi durerea şi hai să zburăm…

Somnul e lung şi trezirea…

Doar un coşmar.

Toamna, toamna, cat de mult nu te-am asteptat…

… si tu tot vii… si ma prinzi mereu ca in prima zi de scoala, cand am ramas prima data singura printre “straini” si am fost puternica. Mi-am asumat un zambet pe care de atunci il port mereu cand ma simt la ananghie, cand ma simt privita sau incoltita…

Si tu toamna vii de fiecare data la fel. Te adulmec din primile zile. In aer miroase a nostalgie. Vantul imi ciufuleste parul si il impregneaza cu parfumul sau uscat si trecator. Soarele cu dinti imi lasa nuante nestiute in suvitele aramii… Si, toamna, tu vii de fiecare data…

E primul an dupa multi in care toamna nu mai e un inceput de scoala. Nu mi-a placut scoala si nu mi-ai placut nici tu pentru ca te asociam cu ea. Nu mi-a placut sistemul restrictiv, teama de profesori care nu aveau ce cauta in preajma unor fiinte in formare, nu mi-au placut asteptarile, nu mi-au placut criteriile de evaluare… Dar acum, toamna, suntem doar noi doua, dupa atata vreme…

Si nu mai mi-e teama de sentimentele pe care mi le dai. Ma faci sa simt. Simt ca nu am mai simtit de mult. Ma simt descoperita in fata ta, numai tu ma vezi asa cum sunt… Si cum sunt eu de fapt?

Ai venit, toamna. Cat de mult te-am asteptat…

… si pentru aceasta stare, o piesa:

Agonie. Cosmogonie. Nebunie.

Multa vreme am oferit mai mult decat am primit. Am dat, pana cand mi-am pus intregul universul, umil, in bratele cui a stiut sa il ceara. Si nu am primit nimic inapoi. Agonie. Si brusc m-am retras. Mi-am impus sa fiu altfel. Cateodata, mi-a fost mai bine. De cele mai multe ori, am regretat. Cosmogonie. A inceput sa nu mai imi pese. Am dat fara sa mai imi doresc sa primesc inapoi. Am dat pentru ca am putut. Nebunie. A inceput sa nu mai imi pese deloc. Si sa nu mai am niciun fel de asteptare de la ceilalti… Nu mai dau, dar nu nici nu mai cer. Siguranta celui care nu risca niciodata. Nu pentru ca ii e teama sa piarda. Ci pentru ca a pierdut de prea multe ori. Iar capatul tunelului s-a indepartat atat de tare, incat devine o certitudine ca nici macar nu exista. Si nici macar nu a existat vreodata.

A fost o zi cand…

Pardon! A fost o viata cand… cand cerul avea culoare si era de un bleu pal si linistit. Iar seara, la apus, blocuri gri, franjurate, faceau baie in raze de lumina. Acele zile, pardon, acea viata, cand ma culcam cu tine in gand si ma trezeam cu tine in suflet… Si nu stiam, si nu am sa stiu vreodata daca… Si zilele mele vii brusc deveneau gri. Si totul era trist, si oameni fara chip mergeau alaturi de mine. Si nu asteptam decat sa te vad, ca sa inteleg… in negrul pupilei tale ma aruncam si te cautam. Nu am reusit sa te gasesc vreodata… Si m-am pierdut si eu mai mult ca niciodata… Iar acum, acum… blocuri gri se descmpun in zare iar universul meu se recompune agale din piese vechi de lego si chibrituri stinse…

Si erau zile cand universul avea sens si avea sens datorita tie.

Care e treaba cu banutii?

Nu inteleg de ce aud tot mai des acest diminutiv in jurul meu si, culmea, de la oamani seriosi, sefi, patroni, etc. De ce banuti?!? Bani ce ar avea? Prin diminutivizare, incercam sa facem acest subiect unul mai lejer? Ba este cat se poate de serios! Money makes the world go round (Madonna would beg to differ, though:)) ). Glumesc, bineinteles, insa destul cu “banutii”, ca o sa izbucnesc intr-un ras din ala cat se poate de zgomotos daca mi-l mai spune cineva care: 1. nu e de sex feminin; 2. nu are 30 de kg; 3. a depasit venerabila varsta de 12 (doisprezece) ani.

Si daca tot veni vb de money… here’s the lovely Liza:

Imaginile din musical, aici.

Nimic, contrarutina si oameni

M-am intors la blog si as vrea sa nu il mai tradez de acum incolo. Acesta este un post de update cu ce am mai facut in ultima vreme, un post cu si despre oameni ciudati…

Un cuplu a intrat in seara aceasta in metroul care ma ducea acasa. Amandoi aratau ca doi adolescenti imbatraniti peste noapte. Ea, slaba si uscata, cu o bluza stramta, roz, fara pic de stralucire, machiata cu bleul comun pe care il folosesc in mod neinspirat prea multe persoane cu ochi caprui si purtand urme pe glezne de la o alta incaltaminte, poate la fel de banala ca papucii cu care era deja incaltata. El, slab si uscat, la pantaloni scurti kaki si tricou rosu, o tinea irelevant de mana. Nu mi-au exprimat nimic. Ea a scos doua bomboane de ciocolata dintr-o punga de plastic si i-a intins si lui una. Ea i-a intins bomboana stangaci, el s-a bucurat inexpresiv. Pareau a fi doi colegi din liceu care, subit, s-au trezit la 40 de ani, cu par incaruntit, vinisoare verzui pe picioare si cu machiaj neinspirat. Mai mult, amandoi aveau o privire vinovata. Puteau fi oare amanti, acest el si ea atat de simpli si neinteresanti, aruncati intr-o bizara masinarie a timpului, care nu ne ducea pe niciunul nicaieri, ci ne tot legana intr-un prezent imbacsit?

Am intalnit doi oameni incredibil de singuri in Brasov. Cateodata, un “multumesc” aduce cel mai sincer zambet unui om… Acesti doi oameni nu aveau cine stie ce cultura, decat pe cea a vietii, vorbeau mult si fara rost, faceau dezacorduri si erau plati in exprimare… Dar mi s-au parut niste oameni frumosi. Pentru ca acesti oameni au exprimat una dintre cele mai sincere reactii de fericire cand le-am adresat un multumesc… Au stat in picioare in propria bucatarie, oferindu-ne noua singurele lor doua scaune, el fiind operat de varice, bucurosi de oaspeti, ne-au dat ce aveau mai bun in casa. Un zambet ca acela si o astfel de primire au valorat mult.

In schimb, un turist pe care l-am ajutat cu indicatii impreuna cu o prietena ne-a dat cel mai nesincer “multumesc”. Bizara intalnire. Dupa ce i-am explicat la ce ora are autobuz si desi mergeam spre aceeasi destinatie, a luat-o in sensul opus, preferand sa se piarda decat sa ne ceara niste informatii in plus. Un altul, calator singur, avea o prinvire trista si insingurata si purta dupa el un caiet pe care nota tot timpul… Oare ce a scris despre noi?

In rest, lumea continua sa se defragmenteze incet, incet… Fac parte dintr-un imens joc de puzzle care se destrama iar noi privim sedati cum ne pierdem sensul si culoarea… Oameni-zombie fara viata se apropie de marginea unei prapastii si cad unul cate unul, fara sa observe, fara sa ii doara… Am impresia ca nu mai stiu sa iubesc, imi pierd sensul, ca nu mai stiu sa visez, ca nu mai stiu sa dau fara sa cer inapoi. Ca nu mai imi pasa. Dar mereu ma trezesc si ma bucur ca sunt eu, aici si acum. Caci acest eu va muta muntii din loc intr-o zi… Negativismul meu e doar o forma temporara de descurajare, nu va lasati inselati de el…

Ich vermisse die Sehnsucht…

Nu prea am mai avut timp sa public nimic zilele acestea, desi cateva idei zac salvate ca drafturi… Pana una-alta, iata ce mai ascult:

xavier Naidoo ft. Schiller- Sehnsucht (original vi… – MyVideo

Vocea lui Xavier Naidoo, versurile, instrumentalul, videoclipul, toate se imbina perfect…

Despre toleranta si diversitate

Acum cateva zile mi-am zis ca ceea ce imi doresc cel mai mult in aceasta viata este sa devin o persoana toleranta. 100%. Mi-am dat seama ca spre asta incerc sa tind. Sa nu mai judec atat de usor pe oricine si pe orice.

Traiesc in Bucuresti de aproape 5 ani. Pana sa vin aici la facultate, am locuit intr-un oras mic, dar cu farmec si turn propriu, numit Targoviste. Intr-un oras mic, toata lumea cunoaste pe toata lumea aproape. Daca este cineva un pic altfel, nu ai cum sa nu fi auzit de el sau sa il fi vazut macar o data.

In Bucuresti, insa, am inceput sa ma simt mult mai mult ca acasa. Aici, cel putin la nivel teoretic, e ok sa fii asa cum vrei tu sa fii. Scriam intr-un articol anterior ca ceea ce incepe sa imi placa atat de mult la acest oras este tocmai diversitatea. Vad oameni cu parul rosu/portocaliu sau impletit in codite rasta, cu piercing-uri si tatuaje care mai de care mai bizare, oameni de toate formele si neamurile plimbandu-se prin orasul nostru.

Cateodata, ma trezesc privindu-i fascinata pe unii dintre acestia. Poate mai si zambesc uneori. De ce? Pentru ca ma gandesc ca e nevoie de mult curaj ca sa poti sa fii tu, in contextul unui popor traditionalist si care emite judecati  aspre mult prea usor. Din pacate, insa, vad prea putini astfel de oameni. Si daca sunt, toata lumea vorbeste in soapta despre ei sau ii arata cu degetul. Dar nu mereu. Cu surprindere, in urma cu cateva saptamani, am observat cum in metrou, desi era un grup de tineri care aratau mai “altfel” (par vopsit, tatuaje, piercing-uri, haine largi), nimeni nu se uita catre ei. Oamenii din jur erau prea preocupati de ale lor ca ii mai observe si pe ceilalti.

Si atunci, m-am simtit bine. Mi-am zis ca, desi aceasta este o situatie de exceptie, acesta este genul de loc in care as vrea sa locuiesc. Locul in care fiecare poate fi cum vrea el. In care sa pot merge pe strada asa cum imi doresc, fara sa intalnesc aluzii de tot felul sau priviri care lasa urme mai adanci decat un glont bine tintit.

Eu nu sunt genul de om care sa iasa in evidenta intr-o multime. Sunt, dupa normele societatii, un om cat se poate de oarecare. Sigur, mai port colanti albastri, balerini colorati si cercei supradimensionati, dar ma incadrez perfect in peisaj. Nu m-am simtit discriminata vreodata, dar dezaprobata sau agresata verbal, da. Mi s-a intamplat sa mi se faca diverse aluzii pe strada, sau chiar sa fiu atinsa in mijlocul orasului si in mijlocul zilei.

Nu este mare lucru, sunt sigura ca multor femei li se intampla asta. Probabil ca un astfel de incident vi se pare amuzant sau o simpla bagatela.  Intr-un astfel de moment, insa, cred ca am simtit si eu o mica parte din ce inseamna sa fii discriminat, ce inseamna sa fii judecat atat de usor doar dupa un singur aspect. Ce inseamna sa fii aratat cu degetul pe strada si sa iti fie teama sa fii asa cum vrei tu sa fii.

Asadar, din ce am vazut eu pana acum, va spun cu mana pe inima ca noi nu suntem un popor de oameni toleranti. Poate peste 50 de ani, minim. In jurul meu intalnesc si cunosc multi oameni cu idei rasiste, homofobe sau antisemite.  Oameni de-o varsta cu mine sau chiar mai mici. Incerc sa inteleg de ce. Sunt oameni care nu cunosc negri, homosexuali sau evrei. Cum pot sa iti nasca sentimente de repulsie niste oameni pe care nici macar nu i-ai intalnit in viata ta? Poate imi explica si mie cineva, ca eu nu o sa inteleg niciodata. De ce sa iti irosesti viata traind in ura, nejustificata, pe deasupa, cand cel mai ok ar fi pur si simplu sa iti vezi de ale tale si sa fii liber?

Inchei cu o melodie Cranberries si cu definitia (utopica, din pacate) a libertatii… “Libertatea inseamna sa poti sa alegi ce vrei fara sa incalci libertatea altora.”

Acest articol face parte dintr-un concurs organizat de Asocatia ACCEPT si Ambasada britanica la Bucuresti cu ocazia Gayfest 2010. Intentionam oricum sa scriu despre diversitate si toleranta, nu stiu daca am atins prea bine subiectul concursului, insa tema clar o voi relua si pe viitor.

Pentru mai multe detalii despre concurs, pentru cine mai este interesat sa participe: http://accept-romania.ro/