Category Archives: Uncategorized

Macar lasati-ma sa visez

Cu cat inaintez in varsta, cu atat inteleg mai putin. Si pe mine, si pe cei din jur.

Cu cat ma indragostesc mai usor, cu atat mai repede ma lecuiesc.

Inca incerc sa caut lucruri frumoase in jur. Dar deja nu ma mai astept sa le gasesc.

Fericirea e usor de mimat, mai greu de simtit.

Dar stiti ceva? Macar lasati-ma sa visez. Lasati-mi visele in pace si daca vreti sa-mi invadati lumea, invadati-o doar pe cea reala… In vise e inca frumos.

Advertisements

O saptamana in zeci de cuvinte

… Dumnezeu stie cate…

Saptamana aceasta am aflat ca un fost coleg de generala, devenit politist, a intrat in coma dupa ce a fost batut de un nu-stiu-cine din nu-stiu-ce clan. Mi-a fost coleg de generala,  nu cred ca am interactionat vreodata (era la o clasa paralela), cu toate astea, vestea mi s-a parut incredibil de trista… Si m-am gandit apoi la familia lui prin ce o fi trecand sau prin ce ar fi trecut a mea daca mi s-ar fi intamplat mie ceva…

A fost o saptamana proasta. O saptamana in care am dormit maxim 5 ore pe noapte si alea extrem de agitate. O saptamana in care am avut diverse de recuperat si mai am inca, o saptamana in care mi-am dat seama ca ma port frumos cu oameni care nu merita. Si o saptamana in care mi-am dat seama ca nu mai suport prostia si nesimtirea. Mai mult ca niciodata.

O saptamana in care mi s-au naruit reperele, unul cate unul si nu stiu de unde sa incep pentru a le construi la loc. Poate ar trebui sa ma regasesc undeva, dar nu stiu exact unde.

O saptamana in care m-am gandit ca din nou trebuie sa ma mut si sa imi impachetez repejor viata in pungi, ghiozdane, bagaje. Tocmai cand incepeam sa ma simt ca acasa, ce-o mai fi insemnand si acest termen schizofrenic… Mi-as dori sa nu fi strans atatea lucruri, totul sa incapa intr-un rucsac si pur si simplu sa plec undeva foarte departe, fara sa ma mai uit in urma. Ceea ce se va si intampla intr-o zi. Pana atunci insa…

Libertate. Despre cum se manifesta si cum afli daca o ai.

Cum ce sa ai? Libertatea.

Libertatea este ceva care se simte. Este acea neliniste care nu iti da pace cand stai prea mult pe loc. Este ceea ce te impiedica sa respiri pana la capat cand simti ca nu mai ai scapare, senzatia care apare cand esti blocat intr-un moment si ai vrea sa distrugi zidurile din jurul tau, unul cate unul, unul dupa altul, consecutiv si fara exceptie.

Este o idee. O idee ce ti insinueaza in vene si pe care nu o vei pierde decat daca te pierzi pe tine insuti, daca iti pierzi propriul sens. Un cheag greoi care iti urca prin venele prea subtiri, de la talpi in sus si striga “Elibereaza-ma. Elibereaza-te. Fugi.”

Acest bizar sindrom, ramas din instincte uitate, are si un antidot. Fuga. Daca deschizi fereastra si maini invizibile ale unei adieri din alta lume te trag catre orizonturi noi, lasa-te purtat pe aripile lor. Fugi de plictiseala. Fugi de riduri. Fugi de cel cu care nu te identifici, fugi catre tine. Recontruieste-te, creeaza-ti noi contexte si nu te lasa definit de cele desenate de altii pentru tine. Rupe-ti lanturile de catifea cu care te-ai obisnuit sa iti mangai incheieturile, deschide ochii si infrunta-ti colivia… Cheia e la tine, in buzunarul stang, din dreptul inimii. Mereu a fost acolo.

Vantul esti tu, soarele e al tau, lumea de dincolo de curcubeu exista. Tu esti aici si ea acolo. Ce mai astepti? Aripi nepurtate asteapta sa franga nori…

Toata lumea vrea sa plece.

Eu, inclusiv.

Canicula a transformat Bucurestiul intr-un glob de aer statut, cu oameni urati, murdari, un oras fara pic de frumusete sau viata ramase in venele-i prafuite.

Urcandu-ma in autobuz, un baiat mi-a intins mana ca sa ma ajute, pentru ca soferul oprise prost si nu prea aveam loc. M-am speriat cand am vazut mana intinsa. I-am multumit ulterior dupa ce mi-a explicat un pic contrariat ca voia sa ma ajute sa urc. M-am simtit extrem de prost. Dar nu am mai simtit o fapta buna, pe propria mea piele, de cand lumea si pamantul. Atat de inconjurata de oameni alienati sunt, incat probabil ca voi deveni si eu la un moment dat. Mai mult ca sigur.

Toata lumea vrea sa plece. Sunt gunoaie pe jos. Mirosul e ingrozitor. Oameni care vorbesc singuri din ce in ce mai multi. Oameni care injura, se lovesc, oameni salbaticiti. Ciudata jungla in care traim. Nu reusesc sa gasesc nimic frumos in oras, in zilele de canicula. Saracie si oameni nebuni. Batrani insingurati si neingrijiti cu priviri inraite de trai greu.

As vrea sa cred ca vina apartine caniculei pentru aceasta slutire brusca a realitatii bucurestene. Sau poate constanta lipsa de oxigen? Sunt inconjurata de boli si bolnavi. Inhalez microparticule de tumori maligne la fiecare colt de strada. Si nu mai cred in miracole. Of, si cat as vrea. Ma trezesc cu lacrimi in ochi pe care le ascund cu dibacie in spatele lentilelor negre ale ochelarilor de soare. Pentru ca totul pare incredibil de real si de lipsit de scapare.